La 60 de ani şi după un număr deja considerabil de cărţi, dintre care cîteva de vîrf, Radu Ţuculescu tinde să iasă din nemeritatul con de umbră al receptării de care fostul echinoxist a avut parte. Mă refer, desigur, la receptarea bucureşteană, nu la mediile literare ardelene, unde acest redutabil scriitor a fost mereu destul de bine primit sau la cele central-europene, unde a fost publicat şi tradus în ultimii ani. Cartea norocoasă este Stalin cu sapa-nainte. Ea ar fi putut însă la fel de bine să fi fost Umbra penei de gîscă (1991) sau Povestirile mameibătrîne (2006), roman dramatizat între timp la Teatrul Orfeus din Praga.
Radu ŢUCULESCU, Stalin, cu sapa-nainte, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 232 p.
Se întîmplă însă ceva ciudat cu receptarea lui Radu Ţuculescu, un fenomen la care criticii ar merita probabil să reflecteze. Dacă alţi scriitori – unii dintre ei „canonici“... – rulează pînă la epuizare aceeaşi formulă stilistică şi acelaşi univers problematic, pe acest prozator criticii „nu prea ştiu de unde să-l ia“, întrucît nici o carte a lui nu seamănă (cel puţin aparent) cu celelalte. Explorînd cu precădere zone de umbră ale unei umanităţi compozite, multiculturale, de periferie central-europeană, Ţuculescu trece cu dezinvoltură de la parabola istorică la hiperrealism, de la fabulaţia „medievalistă“ de tip Eco la un realism magic transilvan, de la proza scurtă şi jurnalul de călătorie la romanul de largă respiraţie... Violonist la bază, prozator, poet, dramaturg, dar şi cronicar dramatic, traducător, animator cultural, autorul e un adevărat om-orchestră. Un experimentator rafinat, nu însă şi un experimentalist plicticos. O anume clasicitate i-a fost dintotdeauna proprie...
Cu un „Stalin“ roşu în prim-plan Nu ingeniozitatea concepţiei şi profesionalismul scriiturii (prezente dintotdeauna la Radu Ţuculescu)
