Oricine poate fi martorul timpurilor sale. Dar pentru a dobîndi recunoaşterea acestei calităţi este nevoie, se pare, de o decizie personală, care, odată luată, implică anumite acţiuni convergente. Printr-una dintre ele, martorul se angajează într-o dinamică a distanţării de evenimentele şi împrejurările curente, cu scopul dobîndirii accesului la o privire mai largă şi mai profundă, al dobîndirii unei cuprinderi istorice asupra trăitului. Printr-alta, el încearcă, în mod aproape simultan, o apropiere mai intimă de protagoniştii, de contextele şi de implicaţiile faptului trăit, scopul de a dobîndi o competenţă care să o depăşească pe cea comună. Prins în acest mod de acţiune tur-retur, cel care simte datoria de a mărturisi despre timpurile vieţii sale ca despre un episod al istoriei cu semnificaţii mai vaste nu are decît să procedeze la aşternerea pe hîrtie, la imortalizarea fotografică ori la înregistrarea pe peliculă a aspectelor selectate, ca fiind semnificative pentru turnura pe care au luat-o timpul şi, odată cu el, vieţile inşilor şi ale comunităţilor umane. Există, aşadar, diferenţe între munca reporterului – omul prin excelenţă interesat de actualitate, de creasta explozivă a valului trecerii, în chiar momentul înfiripării acesteia – şi aceea a martorului în faţa istoriei (memorialist, realizator de filme documentare, fotograf „arheolog“); iar deosebirea principală pare să fie aceea că primul actualizează, tratînd chiar şi fărîmele de trecut legate de momentul prezent ca pe nişte componente ale prezentului, în timp ce al doilea istoricizează, punînd în perspectivă pînă şi cele mai acute momente ale clipei de faţă.

Slavenka Drakulic aparţine, prin opţiunea ei iniţială, categoriei reporterilor, dar a ştiut să facă şi pasul către calitatea de martor. În volumul N-ar face rău nici unei muşte (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, 200 p.), ea