Scriitoare britanică apreciată de cititori de vîrstă, orientare sexuală şi educaţie diferite, Sarah Waters e autoarea cîtorva romane istorice (dar de ficţiune) bine vîndute şi mult premiate. Din vîrful degetelor, ecranizată de BBC sub forma unei miniserii difuzate în România cu numele Degete agile, e a doua carte a sa publicată de Editura Polirom, după Veghea (iniţial, Din vîrful…, tradusă de Ioana Filat, se numea Palmagii; actualul titlu face o uşoară aluzie şi la una dintre teme, dragostea lesbiană, o constantă în opera lui Sarah Waters). Amîndouă romanele, extraordinar de bine scrise, vizitează Londra trecutului mai recent (anii ’40, în Veghea) sau mai îndepărtat (epoca reginei Victoria, în Din vîrful degetelor), cu o impresionantă fineţe a detaliului şi un acut simţ al poveştii şi suspansului ei.

Înainte să începeţi să scrieţi ficţiune, lucraţi în mediul academic şi făceaţi cercetare. Cînd şi cum v-aţi dat seama că literatura vi se „potriveşte“ mai bine? Într-o oarecare măsură, a fost o tranziţie treptată. Scriam la teza mea de doctorat despre ficţiunea istorică gay şi mi-a venit ideea unui roman istoric lesbian. Mi-am dat seama că nu pot scrie ambele lucruri deodată – nu-mi ajungea mintea pentru asta –, aşa că, imediat ce mi-am dat doctoratul, m-am apucat de roman. Mi-am dat un an să-l scriu şi m-am ocupat serios de asta, dar era un experiment total; habar n-aveam dac-o să găsesc un editor, aşa că am continuat să predau cu jumătate de normă şi să-mi caut de lucru în universitate, în timp ce scriam. Dar pe urmă a fost publicat (ca Tipping the Velvet) şi a fost bine primit, iar eu mi-am dat seama că eram dependentă, scriitoriceşte, de ficţiune – pur şi simplu, adoram posibilităţile imaginative ale ficţiunii, ceva ce munca universitară nu prea îngăduie. Multă vreme, însă, m-am simţit ca o profesoară „rătăcită“ în literatură. Cred că mi-a luat cam pîn