Enciclopediile şi cărţile de specialitate se mai contrazic pe ici, pe colo, în părţile esenţiale, cu privire la originea şi definiţia expresiei, dar e şi normal pentru un concept atît de mult vehiculat. Este vorba despre "opinia publică". Fie că pornesc de la Montaigne sau Adam Smith (situaţi în "preistoria" utilizării termenului), fie de la Charles Horton Cooley ori Walter Lipmann ("clasicii" definirii moderne), fie de la primele sondaje din America anilor ’30, sociologii şi politologii ajung la nuanţe şi controverse atunci cînd, în cercetările lor, trebuie să dea o utilizare riguroasă acestei expresii. Ea a devenit însă între timp un bun comun al societăţilor democratice şi a intrat în limbajul curent: o folosesc politicienii, funcţionarii publici şi chiar cetăţenii înşişi, care ştiu sau măcar "simt" că fac parte din opinia publică. (O foloseau şi comuniştii, într-o versiune ideologizată, dar asta e altă discuţie...) Cu emfază sau doar tehnic, sincer sau demagogic, orice om politic sau demnitar public anunţă că "doreşte să informeze opinia publică..." despre una sau alta. Şi orice jurnalist simte impulsul de a-i lua la întrebări pe sus-numiţii "în numele opiniei publice".

Dar, dincolo de uz şi abuz, dincolo de definiţii şi nuanţări ale specialiştilor, uneori mă întreb pur şi simplu " precum poetul care voia să "pipăie" şi "să urle: este!" " unde e dumneaei, zisa opinie publică? Care mai e "ocupaţiunea sa mintală" şi cum se exprimă, la o adică, în societatea românească atunci cînd interesele, valorile sau convingerile îi sînt atinse? De exemplu, una dintre primele întrebări din sondajele realizate de The American Institute of Public Opinion în anii ’30 suna aşa: "credeţi că cheltuielile federale pentru asistenţă socială sînt prea mari, prea mici sau atît cît trebuie?". Pe o temă atît de importantă pentru cetăţeni, li se solicita opinia. În SUA, unde au ap