Se întoarce Trabantul – adus la zi? Aşa s-ar zice. Firma care are drepturile asupra acestei mărci încearcă o ultimă testare, înainte de a se lansa în producţia de serie.

În 1990, Trabantul era o maşină (şi o marcă) expirată şi expiată. Est-germanii nu mai voiau să audă de acest automobil. Trabantul le amintea de comunism anticomuniştilor, de cozile umilitoare, care durau ani de zile, indecişilor ideologic sensibili la experienţele personale şi de eşecul practic al idealului comuniştilor germani care n-au renunţat la ideal, dar nu mai voiau să audă de această maşină „de carton”, prin care idealul fusese adus la ridicol. Cimitirele nemţeşti de maşini s-au umplut de Trabanturi, unele aproape noi, după unificare.

Sute sau mii de asemenea Trabanturi au ajuns în România. Cîţiva vecini de-ai mei, trabantişti vechi, şi-au vîndut cu ochii în lacrimi bătrînele lor maşini şi şi-au cumpărat fericiţi altele, la mîna a doua. Pe atunci voiam să-mi iau o maşină, alta decît Lada de zestre a soţiei mele. Un automobil cu care să mă pot duce la pescuit la orice oră aveam eu chef, fără să trezesc pe nimeni în acest scop. Adică voiam să-mi iau şi carnet de conducere. Aveam ceva bani pe care îi cîştigasem din scris, în afară de salariu, aşa că nu apăsam asupra bugetului familiei. Dar cum era vorba de o achiziţie care privea şi restul familiei, mă duc împreună cu soţia mea să vedem Trabanturile. Ajungem într-o curte din mijlocul Bucureştiului în care erau parcate vreo zece. Toate la acelaşi preţ: 800 de mărci, în mărci sau în dolari. Pun ochii pe un Trabant de un albastru deschis strălucitor: 20.000 de kilometri, cu aripa din spate uşor îndoită – de la transport. Dacă aveam banii la mine îl puteam cumpăra pe loc.Reacţia soţiei mele cînd l-a văzut: „N-arată rău. (pauză). Chiar vrei să cumpărăm un Trabant?” Chiar aş fi vrut, dar după tonul dezamăgit al întrebării ei, nu mai vo