Când mănuşa ţi-o aruncă o femeie, mai bine-zis o doamnă (nu un domn), eşti, mai întâi, tentat să ceri să ţi se-arunce, în pragul meciului, prosopul!
Abandon psihic, sau mai ştiu eu ce...
I-ai prefera, oricum, mănuşii aruncate, horbota unei batiste roz sau albe, lăsate să-ţi cadă, la picioare, într-o doară.
Nu ştiu deocamdată, dragă Ioana, dacă şi cât de "şaradist" este Ion Barbu.
Mallarmé, care,-n opinia unui Blaga, va fi fost, ca şi Valéry, unul ce-ar "tabuiza magic obiectul" (ar oculta, adică, referentul cutărei sau cutărei poezii), ar fi aprobat frivolitatea aşa-ziselor şarade literare, ca unul ce o cultiva şi pe aceea a multor "vers de circonstance", obiectul ("netabuizat"!) al cărora putea să fie un mai nimic, un te miri ce, - batista, bunăoară (pe care-o invocasem în amonte): "Belle, ne laissez jamais choir/ De larmes sur ce fin mouchoir." (I. e., într-o traducere ad-hoc: "Fie să nu-ţi curgă, tristă,/ Nici o lacrimă-n batistă.")
Mai înainte să încerc să-ţi dau eu însumi un răspuns privind şarada literară (şi, ipso facto, "şaradismul" lui Ion Barbu), ar trebui, pesemne, revenit asupra părerilor lui Blaga, referitoare la "geneza metaforei" la Mallarmé (ca şi la cel ce, foarte june, i-a fost alumn, - anume Valéry).
Îngăduie-mi să n-o fac încă (şi - cine ştie? - niciodată).
Oricum, că Blaga,-n calitatea-i însăşi de, dacă vrei, metaforist "revelatoriu", dezavuează ocultarea, cum spuneam, a referentului în poezie (nu şi, pesemne, în... diplomaţia ce face, îndeobşte, uz de cifruri), trebuie spus că omul, ca, baremi, homo scribens, va fi devenit steganograf a doua zi după deprinderea azbuchiei.
Dar şi homo loquens, iletratul, după ce va fi depăşit... lătratul, a început să născocească ghicitori, cimilituri, vorbitu-n dodii, în doi peri, cu dedesubturi,
