I. O ştiinţă fără oficianţi. Ceea ce se numeşte, de vreo 50-60 de ani, "eminescologie", are mai mult pretenţia de a fi expresia unei ştiinţe. Nu există ştiinţa ca atare, în sensul că nu are instituţiile aferente necesare. Nu există în nomenclatorul naţional de meserii şi profesiuni aceea de "eminescolog". Nu-ţi poţi da doctoratul în eminescologie ca ştiinţă -, ci doar în alte ştiinţe umaniste, având doar tema "Eminescu" aşa cum ai avea tema "Titu Maiorescu" ori "Ion Creangă" etc. De altfel, cuvântul ca atare, eminescologie, a fost primit în dicţionare târziu. Îl veţi căuta zadarnic în Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici scos la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, în 1987, de Nicolae Andrei - şi în oricare alt dicţionar românesc de până la 1989. În acest an, la presiunea ediţiei Eminescu ce se lucra cu atâta energie, în Suplimentul la Dicţionarul explicativ al limbii române, scos de Institutul de Lingvistică al Academiei, apare prima dată termenul, glosat: "ştiinţa despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu" - şi explicat în paranteză: "după dantologie". Nu toate numele proprii (de scriitori, oameni politici, artişti în general) creează ştiinţe eponime; în cultura română numele lui Eminescu este, poate, singurul - iar culturile mari ale Europei au, fiecare în parte, asemenea ştiinţe eponime pentru câteva nume ilustre din interiorul lor. Consemnarea termenului "eminescologie" într-un dicţionar academic s-a făcut cu scopul şi speranţa că această ştiinţă (numele este format, după cum vedem, cu "logos", definirea universală a ştiinţelor) va deveni cu adevărat ştiinţă. Ea a rămas, însă, tot o formă fără fond, o etichetă care nu se aplică pe nimic. Diversele grupuri de eminescologi au lucrat, să nu uităm, în instituţii diferite, fiecare în parte cu un program anumit care, odată încheiat, a dus la dizolvarea grupului respectiv. Să amintim că, în anii noştri, mai