Ungaria – România cu mine în tribune. Aş fi vrut ca meciul ăsta să nu se joace niciodată. Să ştiu că Marian e acolo unde-i era locul, iar eu la Bucureşti să-mi văd de ale mele. Mă simt dărâmat. De când am ajuns la Budapesta, toată lumea vine la mine. Sunt şi oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Toţi îl regretă pe Marian! Cobor pe teren cu genunchii moi. Chivu plânge ca un copil, oare cum o să mai poată juca? 20.000 de oameni aplaudă, băieţii sunt de-o parte şi de cealaltă, căpitanii îmi dau tricourile, iar în faţa mea, poza lui Marian îmi inundă ochii. Ce rău doare când vorbesc cu el şi nu-mi răspunde. S-a terminat ceremonialul, dar stau cu inima cât un purice. Sper să nu mai aud huiduieli la imnuri. Nu, uite-i, le respectă. Măcar atât am reuşit. Să alung ura asta nenorocită! A început şi meciul, nici nu observasem. Stau lângă Mircea Sandu. Jucătorii aleargă prin faţa mea, însă nu-i pot urmări. Nu mă interesează nici scorul, sper doar să se joace cu fair-play. România a marcat! Ce gol a dat Tibi Ghioane! Nu se poate bucura. Ridică degetul către cer. E un omagiu pentru Marian. Mulţumim, băiete!
Privesc în gol, dar ceva mă trezeşte brusc. Se aruncă cu torţe! Nu se pot potoli nici acum?! Nu vreau să-mi fie ruşine că sunt român. Marian era al nostru, dar îl iubeau şi ungurii! Pe teren se joacă tare, cu ambiţie. Lui Marian i-ar fi plăcut meciul. Iubea şi fotbalul. Ai noştrii şi ungurii se luptă să-i dedice victoria. Pe mine mă interesează mai puţin cine învinge. Îi iubesc pe toţi cu ochii unui tată condamnat să trăiască în lacrimi până îşi va regăsi fiul plecat nedrept în ceruri.
E sfârşitul meciului. Lumea încă-i strigă numele lui Marian. Mă sună şi soţia. Plânge în hohote! În colţul străzii mele, o mână de oameni s-au adunat şi strigă: „Marian Cozma” şi „România – Ungaria”! E greu să spun ce simt. Stimez poporul maghiar, le mulţumesc româ
