Se numea Gabriela Dufour-Voiculescu. Venea din clarul din Sonetele închipuite de doctorul acela fără arginţi, poet al îngerilor, pe numele său Vasile Voiculescu. (...) Se numea Gabriela Dufour-Voiculescu. Venea din clarul din Sonetele închipuite de doctorul acela fără arginţi, poet al îngerilor, pe numele său Vasile Voiculescu. Era ultimul dintre cei cinci copii ai poetului, ea însăşi scriitoare şi pictoriţă, distinsă şi nobilă faptură pentru care surâsul şi generozitatea reprezentau chiar cartea sa de vizită pe pământul oamenilor. În iarna anului 1996, i-am trecut pentru prima oară pragul casei aceleia pe care i-a construit-o regretatul ei soţ, arhitectul François Dufour, în Bucureşti şi unde avea să se stingă şi poetul martirizat în închisorile de cumplita monstruo-zitate din anii comunismului roşu ca jarul din vetrele de iad... Acesta, poetul V. Voiculescu, m-a întâmpinat din cadrul subţire al unui tablou-fotografie cu figura lui de sfânt coborât dintr-o firida de manastire, el, cel mai prezent, din câţi lari ai casei vor fi fost veghetori la firul de lumină vie care era Gabriela Dufour-Voiculescu.

Deasupra şemineului din livingul luminos - un şiruleţ de icoane pe sticlă, dominate, spre partea de sus a peretelui, de o icoană a Sfintei Fecioare, şi cam peste tot, icoane v Publicitate echi (pe sticlă, pe lemn), icoane noi realizate cu migala şi har de stăpâna casei, obiecte de ceramica pictată, pictura expresionistă sugerând istorii de-nceput de lume, cu animale fantastice şi oameni mânuind cu abilitate arcul-arma (despre arcul din bolţi de catedrale neavând încă ştire). Seara de iarna, 1996. '

În casa Gabrielei Dufour-Voiculescu s-a citit poezie cât ,,sa înveţe şi eternitatea cu hohote sa planga", iar fulgii de zapada cum trebuie sa cada, s-a cântat (folkistul Florin Sasarman pusese pe muzica vreo câteva din „sonetele închipuite") graţi