Am amânat, câteva luni bune, să scriu despre Dincolo de literatură (o recentă antologie comentată din critica lui Lucian Raicu). Citisem cartea încă de la apariţie, revenisem la ea în mai multe rânduri, decupasem pasaje de vreme rea. Cu toate acestea, găseam în continuare dificil să scriu despre analizele, natural masive, ale lui Raicu. Luat pe nepregătite, nici nu cred c-aş fi putut spune despre ce e un astfel de op. Despre autorul ei? Numai în parte, prin circumstanţierile operate de Carmen Muşat. Despre literatură ? Sigur că da, cu ce altceva se ocupă, la urma urmelor, critica literară? Despre mai-mult-ca-literatură? Formula, lansată fericit de Mircea Martin, e atât de exactă încât îşi inhibă eventualele nuanţări.

Problema vine din tipul de critică literară pe care, inventând-o, Raicu o adoptă. Unul fără izbucniri de panică, fără presiunea termenului limită, fără graba verdictului. Practic, nu există metronom pe masa lui de lucru. Paginile, parcurse fiecare după gradul ei de interes, sunt îndeajuns pentru a norma intervalele trăirii, ale mărturisirii şi, mai ales, ale interpretării. Pur şi simplu, Raicu citeşte scriind. Ceea ce reprezintă pentru alţii sublinierile, notiţele abreviate, acoladele, trimiterile, conspectele e pentru el direct comentariul aplicat. (Medierea, ca act existenţial, nu admite mediatori. De aici şi sensibila diferenţă de viteză care-l izolează de restul elitei critice a generaţiei sale şi în genere de restul elitei critice româneşti.)

Nu degeaba un episod concludent (şi adeseori adus în discuţie) din tinereţea lui Raicu se referă la nopţile în care le citea cu voce tare colegilor de la Şcoala de Literatură, sute de pagini din Gogol. (Radu Cosaşu îşi aminteşte şi azi acele momente ca pe nişte etaloane de înţelegere analitică.) Deprinderea se va păstra şi mai apoi, aşa încât, în cărţile sale, Raicu nu va vorbi, n