Aveam unsprezece ani si locuiam la Suceava, cand printre elevii si profesorii scolii la care invatam s-a raspandit vestea ca va veni in curand sa ne viziteze un mare scriitor de la Bucuresti, Geo Bogza. Toti am fost cuprinsi de infrigurare. In sala de festivitati a scolii s-au facut chiar un fel de repetitii, ca sa nu gresim cand va trebui: sa ne ridicam in picioare, sa spunem in cor „Bine ati venit in mijlocul nostru, tovarase scriitor! ", sa aplaudam.
S-a intocmit si o lista cu elevii care aveau cel putin o carte a lui Geo Bogza si puteau sa-i ceara, la sfarsitul intalnirii, autografe. Eu luasem din biblioteca familiei mele, la indemnul tatei, volumul I din „Scrieri in proza" si asteptam cu emotie intalnirea.
Intr-o dupa-amiaza de vineri ea a avut loc. Spalat, pieptanat, cu camasa alba si cravata rosie de pionier, am intrat in sala si, la momentul potrivit, am participat la ceremonialul primirii importantului oaspete. Nu-mi venea sa cred ca omul desirat si cu o fata ca de barza era scriitorul asteptat. Imi inchipuiam ca scriitorii arata toti ca Eminescu sau, in cel mai rau caz, ca Ion Creanga.
Geo Bogza a inceput sa vorbeasca solemn, cu fraze lungi si bombastice, despre maretele realizari ale Uniunii Sovietice (era in 1958). Profesorii dadeau din cand in cand tonul la aplauze, iar noi, elevii, le urmam exemplul. Nu intelegeam mare lucru din discursul scriitorului, dar ma captiva intonatia sacerdotala, atat de diferita de aceea a lectiilor care ni se predau la scoala. Vocea cantatoare a lui Geo Bogza ca si gesticulatia lui ampla aveau si ceva clovnesc, astfel incat ma si amuzam.
La sfarsitului discursului sau rasunator, l-am asaltat toti, inconjurand catedra la care statea si fluturand catre el cartile pe care voiam autografe. Cand mi-a venit randul, m-am topit de fericire. Geo Bogza a scris ceva, grabit, pe prima pagina si mi-a inapoiat car
