Al doilea roman al lui Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, a fost bine primit de critica de întâmpinare, cronicile (publicate în revistele 22, România literară ) remarcând atât structura romanului ("simplu şi sofisticat în acelaşi timp"), cât şi calităţile textului ("inteligent şi rafinat poetic"). Dacă primul roman (Cafeneaua Pas-Parol) ducea cititorul în oraşul natal, Rădăuţi, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor îl poartă prin Parisul ultimelor decenii, oraşul spre care migrează toate talentele lumii. Aici, la cafeneaua Saint-Medard ("singurul loc din Paris unde totul este posibil"), domnul Cambreleng, marele editor fără editură, îi convoacă pe autorii săi (cinci sau şase scriitori "rataţi" veniţi din spaţii diferite) spre a le da sfaturi şi a-i ajuta să traverseze câteva "frontiere umane". Personajele sunt scriitori care trăiesc sub tirania scrisului şi e firesc ca în carte să fie dezbătute numeroase chestiuni de literatură (sinceritatea jurnalelor, ficţiune şi autoficţiune, limbajul jurnalistic, eterogenitatea genurilor literare, scrierea în comun etc.). De fiecare dată se ajunge la ...cuvânt. Ratarea şi succesul personajelor sunt provocate de "relaţiile" autorului cu materialul lexical. Grecul Pantelis Vassilikioti, "scriitorul ratat de origine multiplă", poliglotul cu un limbaj lexical de invidiat, trăieşte drama de a nu avea un teritoriu lingvistic ereditar, duce dorul limbii materne: "În nici o limbă... nu visezi în mod constant. În nici o limbă nu mă pot juca fără teamă cu cuvintele. Nu am o intimitate profundă cu nici una dintre limbile pe care le vorbesc... ceva lipseşte din fiinţa mea, ceva structural: limba fundamentală, limba în care pot să fiu risipitor" . Jaroslava, scriitoarea de origine cehă, cunoaşte succesul cu primul ei roman, Cizmele, o carte despre fuga ei de la Praga şi din Cehoslovacia după invazia ruşilor în 1968