Domnul Cozma nu putea să uite lanţul de suflete maghiare care i-au fost aproape în zilele de după moartea lui Marian. Suntem antrenaţi pentru spectacolul răului. Iar ţara ne ajută cu vârf şi îndesat. Ne oferă zilnic între micul dejun şi cina târzie suficiente cazuri şi exemple care ne întărâtă să ne sfâşiem între noi. Privită din acest unghi, aura naţională este de un gri-negru îmbâcsit şi sumbru. Peisajul se desenează haotic sub ochii noştri, iar comparaţia cu Apocalipsa nu mai sună atât de exagerat ca altădată. Într-o astfel de atmosferă tristă, parcă nici nu-ţi mai vine să zâmbeşti. Să deschizi ochii limpede, să-ţi îmbeţi privirea de frumuseţea sărăciei din jur, să ai puterea de a căuta lucrurile bune precum acul în carul cu fân din recolta naţională de apăsare sufletească.

Astăzi vreau să fac o pauză de energie negativă. Sau un exerciţiu de bucurie şi împlinire. Astăzi, vreau să îmi scot pălăria în faţa lui Petre Cozma, tatăl handbalistului ucis mişeleşte la Veszprem de suboameni căutaţi încă de poliţie. Domnul Cozma a fost miercuri la Budapesta ca ambasador al frăţiei româno-maghiare. Grea misiune într-o lume de fani descreieraţi, capabili să-şi ia unii altora viaţa pentru că Dumnezeu i-a născut vorbitori de limbi diferite. Domnul Cozma a condus jucătorii celor două echipe naţionale spre centrul terenului. Purtau pe ei tricouri cu mesajul “Stop violenţei!” Stadionul a tăcut. Un moment de reculegere cât o viaţă de om.

O tăcere cutremurătoare pe care putea s-o audă din ceruri doar sufletul fiului său. Aplauzele stadionului ocupat majoritar de oameni cu paşaport maghiar au curmat apoi liniştea cât o eternitate. Chivu şi Hajnal, căpitanii naţionalelor României şi Ungariei, şi-au dezbrăcat colegii de tricourile respectului necondiţionat. Le-au făcut grămadă şi i le-au pus în braţe domnului Cozma. Dumnealui le-a primit emoţionat, şi-a lipit