Oraşul se pleoştise mai rău ca pe vremea legionarilor, era de părere Haikis. Nu că i s-ar fi făcut dor de ei. Era sătul de ruşi, chiar dacă trebuia să accepte că fără ei, să-i dea pe nemţi peste cap, mareşalul ar fi rămas Conducătorul, cu legile lui antievreieşti cu tot. Iosif, prietenul lui din Bucureşti, om de condei şi de o blîndeţe aproape prostească, îi spusese că românii meritau să simtă şi ei gustul umilinţei şi neputinţa. Haikis nu şi-a permis să-l contrazică pe învăţatul său prieten care fusese părăsit de apropiaţii lui, scriitori sensibili, care cînd văzuseră dincotro bătea vîntul, îi întorseseră spatele. Acum, îi scria decepţionat Iosif, îi dădeau bună ziua ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic şi îi reproşau că nu-l mai vede omul cu anii. "Nici unuia nu-i e nici măcar jenă pentru ceea ce s-a întîmplat. Îl înjură vîrtos pe Antonescu şi se înghesuie să publice în ziare articole în care îi tămîiază deşănţat pe eliberatorii sovietici. Acum nici trei luni, unul dintre ăştia scria în ziarul lui Pamfil Şeicaru: hidra comunistă îşi va pierde capetele sub loviturile inspirate ale paloşului Sfintei misiuni a Mareşalului românismului şi a bravilor noştri aliaţi germani. Nu-l întreabă nimeni de ce şi-a dat convingerile la întors, deoarece aproape toţi sînt ocupaţi să facă acelaşi lucru. Nu m-aş mira să fie la fel de sinceri în lichelismul lor, ca şi înainte de intrarea ruşilor în ţară." Haikis îi răspunsese că nici lui nu-i fusese uşor, în ultimii ani, dar l-ar fi bătut Dumnezeu dacă n-ar fi recunoscut că prietenii lui din Medgidia nu-i făcuseră una ca asta. Politicienii şi gînditorii, atît cît observase el, nu erau oameni pe care să te poţi bizui, dar cu un negustor cinstit te înţelegeai altfel. Pe el îl ajutaseră să se descurce persoane importante din oraş. Şi ei meritau să fie umiliţi şi sărăciţi de ruşi? Prietenul lui îi răspunsese de-abia după două săptămîn