În orice argou interlop, poliţistul e un personaj esenţial, desemnat de o serie bogată de sinonime. Nu se fac, în genere, diferenţe între tipurile de agenţi (după grade sau atribuţii); desemnările sunt mai curând generice, referindu-se atât la poliţist (în limbajul celor aflaţi în libertate), cât şi la gardian (în argoul închisorii).

Cele mai vechi denumiri ale poliţistului în argoul românesc sunt nume de păsări, folosite metaforic: sticlete, curcan, scatiu, cloncan. Sticlete apărea deja în primele atestări ale argoului românesc, la N.T. Orăşanu (Întemniţările mele politice, 1861) şi la G. Baronzi (Misterele Bucureştilor, 1862), cu glosarea "soldat, dorobanţ"; a fost reluat (în varianta grafică stiglete şi cu explicaţia "gardian") în lunga listă publicată de ziaristul N. Scîntee în Dimineaţa din 21.11.1906, sub titlul "Din viaţa de puşcărie". Scatiu a fost alăturat celor de mai sus de Barbu Lăzăreanu, în articolul "Argot-ul delicvenţilor", publicat în Adevărul literar şi artistic din 21 ianuarie 1923), iar cloncan a fost discutat de Iorgu Iordan (1943). Metaforele au fost explicate de Iordan (în 1935, 1937) prin factori istorici: prin extindere de la vechea denumire glumeaţă a dorobanţilor (a se vedea Peneş Curcanul al lui Alecsandri) sau pornind de la o imagine: "atitudinea (comic de ţanţoşă)" sau, mai curând, uniforma colorată a agenţilor din secolul al XIX-lea. Astăzi este încă în uz metafora sticlete ("Sticleţii procurori", titlu în Ziua, 21.02.2006), în mai mică măsură curcan ("Dacă se buluceşte lume, pac şi curcanii cu caschetă la mijlocu' străzii, între două benzi", i-m-u-n.com, 23.08.2008); nu par să mai circule nici scatiu, nici cloncan.

Mai puţin autentice sunt argotismele copoi sau prepelicar, pe care sursele argotice vechi nu le atestă: deşi metafora pe care se bazează cuvintele este mult mai transparentă decât în cazul d