Cei trecuti de treizeci de ani mai pastreaza amintirea zilelor de 1 si 2 mai, sarbatorite prin munca. Pentru elevi si studenti erau prilejuri ale unei scurte vacante de „ziua tineretului", initial sarbatorita oficial de regim, iar ulterior pastrata de generatiile care au venit, prin dorintele fiecaruia de a se relaxa, de a se distra.

Ne amimtim de obositoarele defilari, marsuri, urale, strigaturi versificate, adresate Partidului si Conducatorului in numele „oamenilor muncii de la orase si sate", chiar si de ziua acestora din urma, aceea de 1 mai, zi cucerita cu greu in a doua parte a secolului a XIX-lea, pentru imbunatatirea conditiilor de munca in epoca industriala. Practic ziua de 1 mai trebuia sa ramana o zi de sarbatoare, de odihna, de ragaz, dupa dorinta fiecarui proletar, functionar etc.

Serbarile campenesti animau fiecare comunitate urbana, cat de mica, sindicatele avand un rol foarte activ in organizarea lor. Dispareau, cel putin pentru moment, faliile dintre functii, iar comunicarea directa, relationarea lipsita de subterfugii sau camuflaje intre ucenici, muncitori, maistri, ingineri era fireasca, naturala. Era un prilej de socializare si familiarizare cu problemele fiecaruia, de intalnire a familiilor, de cunoastere si intelegere fata de neajunsurile unora si incercarea de a se descoperi solutii, rezolvari. Nu de multe ori, directorul de fabrica se afla la o astfel de serbare de intai de mai alaturi de inginerii si maistrii fabricii sale, intr-o atitudine atat de naturala incat ar dezarma si pe un privitor de astazi: chipuri destinse, deloc fortate de nota complezentei.

Intaiul de mai insemna si un prilej de distractie, intr-o maniera neasteptata poate pentru ziua de astazi, dar cu siguranta obisnuita pentru deceniile „cincisutiste" de dupa 1950. Targurile, iarmaroacele, menajeriile sezoniere absorbeau o mare parte a consumatorilo