De unde până unde convingerea că aş fi obligată, ca redactor de rubrică, măcar dintr-o politeţe prost înţeleasă, să vă răspund, la infinit, la mesaje, să vă citesc nu un manuscris, cum ar fi firesc, ci trei plachete gata publicate, şi să-mi fac cunoscută părerea despre valoarea lor? Tăcerea criticilor, indiferenţa cititorilor care nu vă devoră tirajele şi care nu se înghesuie să vă semnaleze în presă lirismul, chiar nu vă spune nimic care să vă cutremure de oroare de sine, că poate există în realitate un defect la purtător, că talentul dumneavoastră nu depăşeşte cu nimic nivelul comun al veleitarului, căruia e bine să nu-i dai atenţie, pentru că dacă încerci să-i explici ori să-l pui la punct pentru binele lui, tot nu va înţelege nimic, tot nu se va învăţa minte. Şi va merge cu insistenţa pe la alte uşi, unde se va plânge de tine, nu de el, Doamne fereşte! Citez poema pînă în zori şi nedumerită mă ruşinez de lipsa de delicateţe a autorului la adresa femeii iubite: "pînă în zori/ trupul tău mă va/ aştepta hămesit/ la celălalt capăt al patului"... Imagini hilare cu cocostârci şi cu melci, de care te cruceşti neînţelegând ce-a vrut să spună poetul, sunt şi în poema am semănat tăcere: "am semănat tăcere/ în aburul câmpiei,/ pe treapta măcinată/ am pus/ dâre de melc// acum păşesc în/ linişte ca un/ cocostârc atent la/ ecoul paşilor săi"... Ce să mai spun despre strachina cu certitudini? "departe de potecile cu/ speranţe în spume/ într-un gând neumblat/ se află/ strachina cu certitudini/ ca un jar mocnit,/ ca un fluture ce şi-a/ împrumutat confratele/ cu aripi..."

În fine, un ultim exemplu de aiureală în din tot ce bănuim: "din tot ce bănuim/ că ne-nco(n)joară/ doar certitudinea/ măselei de minte/ ce rumegă/ tufe de înţelepciune// doar fruntea ostentativă/ ce sfârtecă beţii lascive// doar pleoapa stâncoasă/ pe care se usucă un şarpe/ cearşafuri îmbuibat