Ca mai toate figurile deosebite ale Antichităţii latine, Marcus Tullius Cicero impresionează prin risipa polivalentă a înzestrărilor arătate. Om politic şi jurist, filozof şi istoric, orator şi lingvist, cărturarul născut în 106 î. Hr. se arată nepăsător doar faţă de ştiinţele exacte. Oricum, dincolo de deschiderea sa enciclopedică, astăzi este privit drept principalul mijlocitor între cultura greacă şi cea latină. Autorul dialogului Hortensius sive de philosophia (Hortensius sau despre filozofie) este veriga privilegiată prin care duhul elin a pătruns în incinta şcolilor romane. De aceea, îl putem considera cu îndreptăţire întemeietorul terminologiei filozofice latine după calapod grecesc, un începător de drumuri care a aşezat temelia limbii scolastice a gîndirii medievale. De pildă, după cum precizează Traian Diaconescu în studiul său introductiv la Arta oratoriei, Cicero a consacrat tălmăcirea termenului logos prin latinescul ratio, pentru ca tot el să introducă primele echivalente latineşti pentru conceptele tradiţionale ale gîndirii greceşti. Aşadar, un pionier pe umerii căruia avea să se ridice tiparul limbilor neolatine de mai tîrziu.

Cartea de faţă, Partitiones oratoriae (Arta oratoriei), face parte din corpusul scrierilor ciceroniene despre retorică, alături de De oratore (Despre orator), Orator (Oratorul), Brutus şi De optime genere oratorum (Despre cel mai bun gen al oratorilor). Judecată strict sub unghiul conţinutului, avem de-a face cu o sobră şi aridă incursiune în mecanismul oratoriei antice. Pedant şi meticulos, Cicero dezvăluie reţeta ce se ascunde în spatele virtuozităţilor retorice. Sîntem purtaţi cu acurateţe în structura unui discurs alcătuit după regulile genului - exordium, narratio, argumentatio, peroratio - şi apoi sîntem iniţiaţi în polemica iscată între cele două curente de gîndire care îşi disputau atunci întîietatea ora