Magister ludi
Laurenţiu Ulici ştia să se joace. Nu mă gândesc numai la jocurile propriu-zise - bridge, şah, table, pocker - la care nu avea egal în lumea scriitoricească, ci şi la gândirea lui combinativă, la practicarea curentă a paradoxului, la arta construirii unor teorii fanteziste.
Într-o vară, la mare, Laurenţiu Ulici stătea pe terasă şi mă admonesta când mă vedea îndreptându-mă către mare cu cearşaful de plajă în mână:
- Ce faci, dom'le?! De asta ai venit la mare, ca să mergi la plajă?!
- E o excepţie, îi spuneam. Numai azi. De mâine îmi revin.
Era un om fundamental bun. Când se supăra devenea, ca toţi oamenii cu adevărat buni, comic. Supărarea lui era neverosimilă, nu i se potrivea, părea un exerciţiu actoricesc.
În biroul lui de preşedinte de la Uniunea Scriitorilor, suporta cu stoicism vizitele tuturor celor care voiau să-l viziteze, unii dintre ei atât de enervanţi încât altcineva în locul lui i-ar fi dat imediat afară, nu pe uşă, ci pe fereastră. Dar Laurenţiu Ulici avea răbdare cu ei şi continua să-şi îndeplinească multiplele obligaţii în mijlocul peroraţiilor şi vociferărilor, care luau uneori amploarea unui vacarm.
Era amuzant să-l asculţi dezvoltând teorii - literare sau politice - cu o inepuizabilă plăcere a construcţiei fanteziste de idei. Fiecare discuţie cu el era şi un joc, în care lui îi revenea rolul de magister ludi.
Mi-aduc aminte o împrejurare în care şi-a folosit această capacitate de a demonstra orice, chiar şi contrariul a ceea ce demonstrase cu o clipă înainte.
Într-o primăvară, a organizat un concurs de şah pentru scriitori, la Sinaia. M-a invitat şi pe mine, întrucât de multe ori, întâlnindu-l, îi declaram, provocator, că joc mai bine decât el. Voia să-mi demonstreze, practic, că e invincibil, aşa cum susţineau mul
