La începuturile Teatrului "Masca", prin anii 90, am fost foarte aproape de ideea lui Mălaimare că avem nevoie şi de altceva. De diversificare, de o complexitate de exprimare a formelor de teatru, de un altfel de comunicare cu spectatorii, cu publicurile nu întotdeauna omogene sau uşor de intuit. Am protestat alături de ei, în stradă, cînd nu au mai avut sediu, cînd propunerea lui nu a prins decît la cîţiva "nebuni", cînd lumea nu era interesată decît de istoria lui "acum" şi, în cel mai fericit caz, de evenimentele teatrale şi culturale din buricul tîrgului. Încet, încet, în toată nebunia anilor nouăzeci, şi Teatrul Masca şi-a găsit culoarul. Ce ştiu acum, după atîţia ani, este faptul că el, Mihai Mălaimare, a fost primul care nu doar a simţit chestiunea cu ceea ce, mult mai tîrziu, s-a numit "alternativ", dar s-a luptat enorm, la un moment dat contra tuturor, să şi facă ce mintea i-a şoptit fără încetare. A renunţat, primul, la statutul de angajat într-o formă instituţionalizată de artă, la statutul de vedetă a Teatrului Naţional din Bucureşti, a plecat de la şcoala de teatru, şi-a asumat reproşurile, contestările, riscuri de tot felul, eşecul şi, deloc în ultimul rînd, ipostaza care l-a însoţit mereu, aceea de rebel. Nu l-am înţeles totdeauna. Nici nu ştiu dacă am mai încercat de la un punct încolo, cînd, politic, să spunem, nu ne-am regăsit de aceeaşi parte a baricadei. Cînd m-au revoltat anumite declaraţii şi, mai ales, tonul lor. Simţeam, însă, undeva departe de luciditate, că face totul cu multă convingere şi credinţă. Nu ca alţii, prea mulţi alţii. Anii au trecut şi, într-un moment personal de autoanaliză, mi-am dat seama că, din punct de vedere al profesiunii mele, am greşit. Am amestecat borcanele, cum se spune. A fost prima şi singura dată cînd s-a întîmplat. De fapt, îi simţeam lipsa lui Mălaimare din peisajul teatral. Memoria afectivă îmi scotea la i