Din pricini ce ţin de obscuritatea in care se pierde simţul măsurii, secerat mişeleşte pe la spate de trufie, unii oameni rămân toată viaţa (cum spunea cineva, cândva, indreptăţit, despre armata noastră, „ces Roumains admirablement desorganises"! ), intr-un balans al dezechilibrului existenţial foarte păcătos. Cu efigia săpată in stânca unei nepriceperi devastatoare. Bieţii de ei nu inţeleg nimic din ceea ce li se intâmplă. Sunt belalii şi confuzi ca nişte elefanţi roz-bombon evoluând la trapez. Se nasc, trăiesc şi se sting intr-o lăfăială călâie, sinonimă cu fericirea unei fresce in care cenuşiul este cea mai stridentă culoare. O totală necunoştinţă de cauze şi, implicit, de efecte (din rândul acestora, singurele pe care le acceptă sunt doar cele cazone!) le corodează şi le face franjuri pe margini până şi ipoteza că ei ar putea exista cu adevărat.
Toată această buimăceală ii vatămă intr-un singur loc: la organul de receptare a evaluării. Nicio analiză nu le convine, orice observaţie ii descumpăneşte, acreala lor nu e potolită decât de grosimea chenarului de la ferpar, iar critica le provoacă băşici de furie la colţul gurii. Ba unii, supăraţi rău de tot pe administraţia vieţii, pentru că pe scara lor de bloc ei sunt perfecţi, se auto-exclud chiar şi de la licitaţia privind codul bunelor maniere.
Gh. Boţan este un pictor. Mare, mic, uriaş, gigantic, minor sau insignifiant – este treaba istoriei să-i facă loc printre paginile sale. Dar, in orice caz, respectabil şi onorabil, altfel spus, un artist cu dreptul la respect şi la onoare. In ce ne priveşte, insă suntem nevoiţi să facem o rectificare, deoarece constatăm că arţagul dumisale (innobilat de volute logice şi comportamentale ce amintesc de pledoaria unor zarzavagii!) a depăşit limita admisă de normele eleganţei. Chiar şi in lumea veşnic nevrotică a creatorilor.
Zilele trecute, la galeria Simeza
