NATO da evidente semne de oboseala pe palierul politic, iar provocarile militare gen Afganistan nu o intaresc, ci dimpotriva. NATO implineste saizeci de ani si isi arata virsta. Are toate motivele sa se uite cu mindrie la trecut si cu ingrijorare la viitor. A rezistat atita timp nu numai pentru ca a fost cea mai puternica alianta pe timp de pace din istorie, ci si pentru ca a fost eficienta din punct de vedere simbolic. Acum, da evidente semne de oboseala pe palierul politic, iar provocarile militare gen Afganistan nu o intaresc, ci dimpotriva. In lumea de astazi, problemele serioase vin din alte parti, iar raspunsurile exclusiv "nord-atlantice" par insuficiente. Colaborarea si confruntarea cu alti jucatori globali decit cei cu care a fost obisnuita si pentru care s-a pregatit va face ca Alianta sa "invete" sa-si dezvolte un nou dinamism, dincolo de logica extinderii sau de aceea a promovarii securitatii prin vecini. "Coalitiile de vointa" - cel putin in acceptiunea conferita de neoconservatorii fostei administratii Bush - pot fi enervante atunci cind sint trimbitate ca alternative la actiunea multilaterala si la institutiile internationale, insa ele vor juca un rol neoficial tot mai mare chiar in cadrul NATO. Iar ideea unei mari coalitii la nivel global a democratiilor poate fi respinsa ca "politic incorecta" si subversiva din perspectiva idealurilor multilateraliste, insa probabil ca aici se va ajunge: o structura puternic institutionalizata in nucleul nord-atlantic si din ce in ce mai flexibila - spre exemplu, prin parteneriate strategice - pe masura ce ne indreptam spre periferie. Cele doua proiecte nu pot fi eliminate pur si simplu pentru ca ne-am dori altceva, ne-am dori ca lumea sa arate altfel. Ar fi ideal ca NATO sa gaseasca resursele pentru a redeveni un model de coerenta, insa nu putem fi siguri ca solidaritatea construita in timpul Razboiului Rece, al ges