Răzvan Exarhu: „Cine nu se îngrijeşte de lucrurile mici va cădea încetul cu încetul în cele mari”.

Asta e o vorbă de ascet, Avva Dorotei. Mi-a răsărit în minte ieri, când am trecut pe lângă Obor şi am revăzut în mulţimea înghesuită la semafor un chip despre care am scris acum doi ani.

Nu ştiu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic şi sanitar, cum era Oborul, au ceva special. Totul este mult mai direct, mai intens şi necenzurat: culorile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sacoşelor şi bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more. Un fel de îngheţată de exces cu topping de lipsă.

Cred că primul sentiment pe care-l încerc mereu când ajung în piaţa din Giurgiu, de exemplu, e că viaţa e mereu în cu totul altă parte decât credeam cu cinci minute înainte. Chiar şi preocupările cele mai imediate sau grosolane - mici şi bere - dacă sunt practicate cu sinceritate şi devotament îmbracă forma perfecţiunii. Iar mutrele voioase ale negustorilor şi beţivanilor te fac să începi să-ţi numeri motivele sau posesiunile care te fac la fel de exuberant.

E aceeaşi curiozitate de a şti, de a înţelege cât şi ce îţi trebuie pentru a încerca acea bucurie de grad zero, care se declanşează când muşti dintr-un măr, când te întinzi, când simplul fapt că eşti viu devine o sărbătoare. Chipul pe care l-am revăzut era al unei ţigănci fără vârstă, pe care am urmărit-o în timp ce-şi aranja marfa pe o lădiţă, undeva, prin praful din Obor.

Era înrudită cu toate figurile interesante pe care le poţi vedea pe Discovery, în filme de călătorii prin locuri exot