Grădina princiară Bibescu, loc de promenadă al protipendadei craiovene, îşi începe povestea la 1842. Din acel an, minunăţia verde a încântat şi cucerit oameni de rând, dar şi personalităţi de seamă. O adevărată podoabă, „o zidire a libertăţii şi a duhului său iscusit şi iubitor de arte“, aşa era descrisă minunata grădină de peniţa unui călător străin ajuns pe aceste meleaguri. Povestea sa împletită cu evenimente de seamă ale istoriei urbei a fascinat şi încântat pe parcursul timpului, aşa cum o face şi astăzi la umbra altui nume - Parcul „Nicolae Romanescu“.
De-am fi măcar pentru câteva ore parte a boierimii sau a celor cu dare de mână care şi-au dus traiul pe aceste meleaguri fascinante, pline de poveste, am urca probabil în trăsura trasă de cai şi am porni la ceas de sărbătoare spre Grădina Bibescu. Intrând în pielea vreunui personaj din acele timpuri, cu siguranţă i-am revedea pe dorobanţii călare care păzeau intrarea grădinii, având pe umeri responsabilitatea păstrării ordinii şi disciplinei. Trăsura noastră ar fi fost cu siguranţă oprită la intrare, alături de celelalte care stau frumos înşirate, având mai într-o parte birje modeste, căci în parc se mergea pe jos.
Poveşti de ieri
În ţinută elegantă, am începe să umblăm agale pe aleile grădinii, la braţ cu Zoe Mandrea, fiica lui Barbu Bălcescu, care a lăsat însemnări importante ce vorbesc despre acest ritual şi de frumuseţea acestor locuri: „Grădina Bibescu, odinioară reşedinţă princiară, era pe vremea aceea sediul cârmuitorului, al prefectului cum se spune azi. Pe vremea aceea, parcul era mult mai mic, atrăgea toată lumea, nefiind alte distracţii sau plimbări, căci chiar grădina Mihai Bravu din centrul oraşului a fost începută mai târziu, tatăl meu, Barbu Bălcescu, fiind primar. În parc erau alei umbroase, drepte, îngrijite, potrivite cu lumea simandicoasă de atunci....Preumblarea
