Un cotidian britanic publica recent un reportaj prin subteranele Bucurestilor.

Reporterul revenea dupa ce in 1996 scrisese randuri de nesters despre copiii strazii. Situatia, desi pare mai buna, este fara orizont si cu putine sperante ca va fi solutionata in termenul de valabilitate al retelei de termoficare. Pentru ca subteranele capitalei, descoperite si deparazitate de autoritati doar iarna, cand plesnesc conductele si locatarii sunt fie alungati in ger, fie omorati de-a binelea, sunt un oras uitat, crescut ca o metastaza a orasului de la suprafata. Multi dintre locatarii de aici sunt orfani si constituie carnea de tun pentru traficul de persoane si de droguri. Existenta acestor colonii penitenciare sub picioarele noastre nu este cunoscuta in amanunt, dar este banuita de toata lumea. Toti stim ca, in subterane, tind sa se adune resturile neglijentei generalizate. Mai ales ca, pe principiul ca nimic nu se creeaza, totul se transforma, problema copiilor strazii a fost transferata dintr-un buzunar intr-altul, nefiind niciodata clar cine ar trebui sa se ocupe de ei. Ei au devenit intre timp oameni maturi si sunt, la randul lor, autorii primelor generatii subterane. Vara pot fi vazuti prin parcuri sau mergand robotic in jurul marilor aglomeratii urbane in speranta ca le va da cineva un ban sa-si mai insele destinul cu o doza de aurolac. O vreme ni s-a parut ca au disparut. La metrou, locul lor fusese luat de gardieni cu sapca pe ochi si mana pe baston. Nici pe strazile principale nu mai erau de gasit. Un ochi atent i-ar fi descoperit, insa, in spatele blocurilor, topiti in uriasa masa umana de acolo, abonatii centrelor de somaj, nemultumitii periferiei care stau deocamdata la table si bere in spatele blocurilor. Sau poate i-am descoperi in spatele statisticilor. Romania, dupa cum spun analizele facute de Organizatia Mondiala pentru Migratie, este inca un re