În cine mai poţi avea încredere dintre jurnaliştii cunoscuţi care apar la televizor?
Această întrebare a fost pusă zilele trecute de cel puţin de un om onest, din afara breslei media, care dorea să se situeze mai bine în lumea în care trăieşte. Lucru la care ar trebui, desigur, să contribuie presa. Întrebarea e importantă, dar e greu să-i răspunzi. O enumerare de nume ar fi nedreaptă oricum am lua-o. În loc de asta, putem să ne gândim la ceea ce subminează credibilitatea şi la ceea ce o potenţează.
Aşa cum anticipam în acest colţ de pagină încă de prin toamna lui 2008, când cu uninominalul, complicitatea financiară în care au intrat mai ales televiziunile din România cu politicul s-a întors împotriva presei ca un bumerang, în ciuda avantajelor materiale pe termen scurt.
Televiziunile au făcut campanie pe bani, în condiţii tulburi, iar mai apoi, odată cu scandalul Iacob-Ridzi, a ieşit la iveală circuitul banilor dintre guvern şi aceleaşi televiziuni. În tot acest timp, peste cele de mai sus s-a suprapus povestea cu moderatorii care încheie aşa-zise contracte de consultanţă politică şi îşi invită beneficiarii la televizor, poveste asupra căreia a insistat de pildă un Valeriu Turcan, purtătorul de cuvânt al preşedinţiei, pe HotNews.ro, la începutul lui august.
Probabil că toate cele de mai sus sunt mai pernicioase din puncul de vedere al credibilităţii presei decât vechea teză a mogulilor care vor să pună mâna pe România cu ale lor imperii media. Oricare le-au fost intenţiile, aceiaşi moguli şi-au păstrat o bună bucată de vreme unele dintre mediile de succes pe poziţii cvasi-independente sau au cvasi-exclus politica din ziar (ei şi managerii lor), ca în cazul “Adevărul”.
Tocmai această comparaţie arată care ar putea fi premisele de credibilitate ale presei. Este vorba în primul rând de un discurs factual,
