Ma tem ca Romania nu este o tara autoguvernabila. Exista, probabil, ceva in gena noastra care sa ne impinga sa confundam democratia cu anarhia, ceva care sa ne impiedice sa bagam in traista ceea ce ne da Dumnezeu, rispind toate sansele istorice in mai mici sau mai mari tunuri individuale.
Suntem parca blestemati sa nu putem face nimic pe cont propriu, fiind dependenti pentru aproape orice reusita de interventia, mai ales de presiunea, externa. Binele Romaniei a venit mereu de afara, impus cu de-a sila.
Daca privim in acesti 20 de ani trecuti din 1989 vom vedea ca nicio reforma nu a fost facuta prin vointa politica interna. Singurul care s-a inhamat la asa ceva a fost un tehnocrat cu viata scurta in fruntea guvernului, unde, de atunci, nici nu l-a mai vrut nimeni, ma refer la Mugur Isarescu.
In rest, tot ceea ce s-a facut, de bine de rau, a fost la presiunea FMI, a Bancii Mondiale sau a Comisiei Europene, indiferent daca vorbim despre econonie, justitie sau drepturi ale omului.
Si chiar ceea ce a fost impus de peste Ocean sau de la Bruxelles a ajuns in practica romaneasca mult diluat, cu puternice tuse populiste, si cu zeci de portite de scapare care au diminuat efectul.
In Justitie, fara steguletele rosii puse de Comisia Europeana si conditionarea aderarii de eliminarea lor, nici despre DNA, nici despre ANI si nici despre vreun mare corupt n-am fi auzit.
Daca n-am fi ramas sub monitorizare, DNA ar fi fost sters de pe suprafata pamantului, sefii Parchetelor a fi ajuns la discretia CSM, ANI ar fi fost in continuare amputata, iar noile Coduri, sub ilustra semnatura a Rodicai Stanoiu, ar fi prevazut perchezitii si interceptari cu voie de la suspect.
Am ajuns sa rasuflam usurati ca monitorizarea continua, ca sigura garantie ca nu ramanem de capul nostru cu Justitia noastra gandita de Victo
