La piciorul de lemn al sperantei romanilor, politicienii au inceput, de cateva luni, sa faca frectie. Cu sticluta "Diana" in buzunar, pregatiti sa-si inmoaie limba pentru a turna miere pe cioatele sufletului de cate ori zaresc un grup de cuviosi intinsi pe iarba, langa manastire, candidatii strabat tara in cautare de necaz intepenit in neputinta alinarii.
Ciudata fratie strabate trupul national in momentul rugaciunii sau la cate-un festival cu mioare si vaci fruntase in productie! Intre poporul fugit dintre cratite si fata blocului, unde nesiguranta zilei de maine sta in culcus ca un anevrism, si politicianul venit cu anafura, pregatit sa cante psalmi si sa se prinda in hora, s-a instalat un algoritm al capacitatii de-a suporta.
Unii vin si se roaga sa nu-i uite Dumnezeu, ceilalti vin si se roaga sa-i ierte primii.
Cateva porunci
De fiecare data cand ii abordeaza presa langa lacasurile de cult, politicienii isi resping conditia primara, si marturisesc ca au venit sa se roage, nu sa se paruiasca.
Presa are, insa, rabdare, si cum s-au strans zece kilometri intre barosani si altar, incearca inca o data. In acel moment, toata lumea e fericita. Jurnalistul are stiri, politicianul are vizibilitate pentru solutiile de iesire din criza. Si abia asteapta intrebarea "cum comentati declaratiile...".
Daca le sunt destule cateva minute sa uite regulile locului unde oamenii au venit sa creada, iar ei, sa invinga, ce sansa au sa si le aminteasca in miezul problemei fiind, la Bucuresti?
Dumnezeul lor este ambitia, marturisirea stramba, luarea in desert, nesocotirea invatamintelor parintesti, care au inceput cu "nu-i frumos", uciderea sperantei spre a o inlocui cu disperarea, lacomia, pizma si frica de uitarea alegatorului. Adica tot ce ne indeamna Doamne-Doamne sa luam aminte. La zece kilometri de Cas
