Un stoper modest, longilin, slab mort, arţăgos şi rudimentar. Mutzig, Mulhouse şi Vauban, trei echipe de amatori din nordul Franţei, l-au pregătit pentru o repriză scurtă de cochetărie cu gloria. În CV-ul firav, de fundaş de provincie, s-a strecurat şi un titlu de campion al Franţei, cu Strasbourg, în 1979. Arsène Wenger avea deja 30 de ani şi un master în economie, jucase puţin şi învăţase mult.

Mai departe, în 1996, când ajungea în nordul Londrei, ziarele englezeşti îl întâmpinau cu acel mix perfect de ignoranţă şi ironie: „Arsène Who?”. Treisprezece ani mai târziu, vineri, 14 august 2009, „Times Online” publică un articol ca o lecţie despre viaţă, artă şi frumos. Întrebarea a rămas, sensul s-a deplasat, ironia s-a stins: „Cine e Arsène Wenger?”. Managerul lui Arsenal şi-a conservat misterul, a câştigat trofee cât nimeni la acest club de găsit, înainte de el, înspre periferia performanţei, a construit fotbalişti, cu inspiraţia unui sculptor, a mers în cartiere infecte, la partide obscure, i-a inventat pe Vieira, Anelka, Fabregas, Adebayor şi aşa mai departe.

„Cine e Arsène Wenger?”. Fiindcă n-au putut să răspundă, englezii i-au spus, simplu, „Profesorul” şi l-au privit cu respect şi cu milă. Pentru că obişnuieşte să-şi facă echipa să joace fantastic şi să piardă, fără excepţie, mizele cu adevărat uriaşe, ca Liga Campionilor. E ca un poet cu versuri minunate şi nicio poezie întreagă.

„Cine e Arsène Wenger?”. Nu e uşor de spus. Îl ştiţi, în gecile lungi care îi adăpostesc mâinile de pianist, calm ca o infirmieră, mereu cu un tun desenat deasupra inimii, purtând, discret, acel gen de zâmbet pe care îl simţi şi în întuneric. E în francezul acesta germanic un amestec de tristeţe şi de copilărie care a întârziat până acum, aproape de vârsta a treia.

„Doar în Anglia se mai joacă fotbal pe faţă”, a spus, mai