Amalia este cea care aduce veştile, noaptea, la Pro TV. Prezentatoarea a început însă cu munca de teren, de care îşi aduce aminte cu drag.În adolescenţă şi-a dat seama că beneficiază de libertatea de exprimare de care generaţiile de dinainte nu au avut parte, aşa că a ales să fie jurnalist, în loc de inginer sau doctor. „Adevărul“: Te-ai gândit vreodată, în copilărie, că vei ajunge jurnalistă?

Amalia Enache : Am copilărit la ţară, într-un sat de munte, aşa că am avut un loc de desfăşurare mirific, îmi plăceau enorm şcoală şi cartea, eram tunsă băieţeste, mi se citeau poezii la culcare şi am fost înconjurată de foarte multă dragoste.

Când eram eu copil, jurnalistica nu era o opţiune de meserie. Nici nu ştiam că există aşa ceva şi, de fapt, nici nu prea exista. Cine visa să scrie la „Scânteia“ sau să lucreze la Telejurnal? Atunci copiii care învăţau bine sperau să devină medici, profesori sau ingineri. Aveam 12 ani la Revoluţie.

Când ţi-ai dat seama că asta vrei să faci?

Eram în liceu în anii ’90, aşadar am prins ca adolescentă timpurile acelea în care cu toţii începeam să gustăm din exprimarea liberă şi apoi să o devorăm. Eram convinsă că generaţia mea a primit o şansă la fel de mare şi un destin la fel de frumos ca tinerii din perioada interbelică.

Aşa că am pus umărul la înfiinţarea unei reviste în liceu în care ne-am jucat de-a opiniile şi de-a apărarea drepturilor celor mulţi, adică ale noastre în raport cu profesorii, cu Inspectoratul Şcolar şi adulţii, în general.

Bunul-simţ era deontologia noastră, iar lupta cu „cenzura“ se ducea la cancelarie, unde eram, din când în când, chemaţi să dăm explicaţii. Am putut să văd, aşadar, că există un fel de putere care vine odată cu dreptul de a spune lucrurilor pe nume.

Ce ai simţit prima dată când ai prezentat ştiril