Am suferit foarte mult pe vremea comuniştilor! Nu de foame, nu de sete, nu de lipsă de cărţi, căci nu ştiu cum am făcut, dar am avut mereu cărţi de citit. Şi nu numai autori români. Din banii de buzunar, în loc să merg la cofetărie cu colegii, mă duceam la librărie, singură, şi îmi cumpăram cărţi.
Am suferit, după cum spuneam, de... discriminare! Mi-am adus aminte zilele acestea, căci se apropie august. Luna marilor manifestaţii.
Copil fiind, mi se părea ceva înălţător atunci când la televizor erau date imagini de la sosirea la aeroport a tovarăşului din vreo ţară străină. Când vedeam că se întinde covorul roşu ştiam că urmează melodia aceea pe care Armata dădea onorul. Mă ridicam în picioare, în mijlocul odăii din casa bunicilor, taram-ta, tararam-ta-ta!, stăteam dreaptă, serioasă şi dam şi eu onorul.
Asta era pe vremea grădiniţei. Apoi am ajuns în şcoala generală, la Bucureşti. Aproape de şcoala noastră, din cartierul Berceni, era un stadion. Când se apropiau sărbătorile acestea mari cum ar fi 23 August, se făceau pregătiri uriaşe. Veneau artişti - de muzică, actori - acolo i-am văzut în carne şi oase pentru prima dată pe mulţi dintre ei - specatacolul dura câteva ore, se cânta, se dansa, se făceau tablourile acelea frumoase, perfecte de către public. Se mâncau mici, se bea bere. Şi românii (clasa muncitoare) veneau, umpleau stadionul, se lăfăiau în muzică, mici şi bere. Săreau pe artişti, luau autografe, aplaudau şi scandau numele conducătorului iubit. Am fost la multe asemenea spectacole pe micuţul stadion din Berceni.
Dar... să revenim la discriminare... Într-o vară, înainte de vacanţă, elevii mai mărunţi din şcoala din Berceni am fost scoşi pe holurile clădirii. Iar responsabilii cu partidul - asta am înţeles mai târziu - au făcut următoarea treabă - se uitau la noi, ne măsurau din priviri
