Într-adevăr, dacă ar fi numai să visăm la lumea în care se va prăbuşi o nouă Citadela a Răului, munca, ar trebui să încercăm să valorizăm în amănunt marea cucerire a concediului fără plată!
Restanţe maladive ale istoriei omenirii îşi găsesc, în anii noştri, în România feudalistă, vindecarea. Până mai ieri, exista o dogmă a progresului cu orice chip, de care trebuia să se învrednicească societatea. S-a terminat cu această nebunie. Acum, în toate planurile vieţii, se poate regresa în voie. Exista, de asemenea, un fel de obligaţie a bunului-simţ, a echilibrului, a egalităţii între oameni. Fireşte, această obligaţie era mai degrabă principială, răspândirea ei practică necunoscând amploarea pe care i-o doreau militanţii cauzei. În vremea noastră însă, bunul-simţ a devenit o imposibilitate. Dorinţa de echilibru - o anomalie. Egalitatea între oameni a fost declarată dogmă criminală. Se schimbă lumea, şi noi o dată cu ea.
Una dintre marile nenorociri ale tipurilor de societate care ne-au premers - şi mai ales societatea socialistă - a fost obsesia muncii. Nu se spunea în permanenţă că munca este izvorul tuturor satisfacţiilor materiale şi spirituale? Nu se striga pe toate drumurile că numai prin muncă ne vom atinge fericirea? Existau şi lozinci, zicători, proverbe care proclamau în mod ipocrit această mârşăvie, care e munca, drept temei unic al pâinii: "Cine nu munceşte nu mănâncă" sau "Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă". Mândreţea aceasta a naturii care e omul leneş, trândav, cinic era ţinta permanentă a epigramelor, caricaturilor şi pamfletelor umoriştilor de la Curtea Hărniciei. Nu putea omul să se aşeze pe burtă şi să vegeteze, că şi sărea societatea pe el să-l predea trudei. Nu putea omul să ia o pensie după 35-40 de ani de inactivitate, că i se cereau neapărat acte doveditoare ale activităţii. Aspiraţia secretă a milioane de
