Vineri, 7 august 2009, după cinci ani de la intrare, m-am autosuspendat din PSD. Statutul îmi permite, acel document înregistrat la tribunal de care nimeni nu mai ţine seamă în partid. Autosuspendarea este o procedură utilă pentru cei care nu vor să devină migranţi politici sau alergători după câini cu covrigi în coadă. Te dai la o parte, fiind totuşi parte. Trasezi o linie de demarcaţie între tine şi ei.

Ce se întâmplă cu Partidul Social-Democrat astăzi este de-a dreptul strigător la cer. Dintr-un organism viu, cu eforturi interne pentru modernizare greu de imaginat, a devenit un bolnav politic, care mai are destulă carne pe oase ca hienele şi ciorile să stea pe margine pentru a rupe bucăţi din el când nu se va mai putea mişca.

Îmi este foarte greu să scriu aceste lucruri şi încerc să-mi măsor cuvintele. Cu atât mai mult cu cât doi ani, 800 de zile, le-am consacrat organizării partidului. Nu m-am ocupat de nimic altceva, firme, funcţia de deputat – care nu-mi plăcea deloc –, familie. Din ianuarie 2005 şi până în februarie 2007 nu am lucrat decât în sediile partidului, la Băneasa şi în Kisseleff, pentru partid. În 2005 şi 2006 am făcut 140.000 de kilometri cu maşina – şi vă rog să mă credeţi că nu este deloc plăcut –, vizitând toate sediile judeţene şi municipale de partid din ţară. Am condus Departamentul de planificare strategică a partidului, care a format o mică echipă de adevăraţi specialişti dispunând de cele mai bune instrumente de planificare strategică pe care le avea atunci o instituţie politică şi chiar publică din România.

Dar procesul de modernizare a partidului începuse încă din vara anului 2004. Dacă vă aduceţi aminte, alegerile locale din 2004 au fost un şoc pentru PSD. Deşi s-au obţinut cele mai bune rezultate istorice ale PSD-ului, peste 50% dintre primării fiind câştigate la urna de vot, presa a interpretat rezultatele alegerilor