Terifiantul accident petrecut vineri la o trecere de cale ferată a iscat un noian de întrebări despre circulaţia pe drumurile publice în România. Nu e prima catastrofă şi, cu siguranţă, nu va fi nici ultima. Ca de obicei, toată lumea s-a apucat să caute vinovaţi şi cauze care să ducă la identificarea acestora.
N-a scăpat nimic atenţiei, de la calitatea autovehiculelor de transport persoane până la calitatea semnalelor acustice şi luminoase din dreptul pasajelor peste linii, de la criza economică şi până la denivelările şi gropile din şosele, de la oboseala cauzată de norma prea mare a şoferilor profesionişti şi până la graba multora dintre participanţii la trafic. Însă dincolo de discuţiile fără finalitate, dimensiunea dezastrului de la Scânteia va fi înzecit mai mare dacă nefericita întâmplare va fi uitată repede.
Este adevărat, suntem într-o criză profundă, asfaltul e şi el de proastă calitate, drumurile sunt pline de gropi şi mulţi oameni continuă să se plângă de calitatea precară a microbuzelor. O situaţie aparent fără ieşire. În alte ţări totul merge "ca pe roate" pe şosele şi autostrăzi, pe când aici aproape totul pare făcut special ca să aibă ziarele ce scrie, iar ştirile de după-amiază să îngrozească telespectatorii.
Singurul aspect cât se poate de limpede este că, dincolo de toate cauzele tehnice sau cele legate de infrastructură, principalul motiv pentru care se întâmplă accidentele este omul, adică cel care comandă maşina. Dacă în ţările vestice permisul auto presupune un efort serios de obţinut, iar abaterile sunt sancţionate prompt după legi clare, în România şofatul este un fel de sport prost înţeles de unii şi la fel de prost aplicat de alţii. Răbdarea şi respectul, cele două reguli esenţiale - dar nescrise - care trebuie să guverneze traficul sunt uitate rapid atunci când e vorba despre circulaţia pe drumurile de la noi. @N
