Sunt naivităţi şi naivităţi. Cele ale generaţiei Woodstock se numără printre cele mai regretabile. Sfârşitul anilor ’60 a reprezentat, în toată lumea, triumful mişcărilor de stânga şi punerea la zid a societăţii de consum: mai 1968 în Franţa, Woodstock 1969 în SUA şi, în general, revendicările pacifiste şi antirasiste ale tineretului după asasinarea lui Martin Luther King şi Robert Kennedy. Rememorarea tuturor acestora după patru decenii lasă loc unui anumit pesimism. Au fost nişte juni utopici, se spune printre rânduri, care au schimbat însă lumea. Ceea ce nimeni nu-şi aduce aminte este ce şi cine i-a inspirat pe Arlo Guthrie sau pe Cohn-Bendit.

În primul rând, Mao şi China comunistă de la bilanţul tragic al Revoluţiei Culturale. Să faci din cea mai criminală epocă din istoria modernă un simbol al eliberării omului, iată ceva care nici cu bunăvoinţă nu se poate numi utopism. În al doilea rând, e de remarcat că protestele vizau exclusiv războiul din Vietnam. Nimic despre Praga ocupată de sovietici într-o noapte, când prima reformă a comunismului dinainte de Gorbaciov era înăbuşită de tancurile lui Brejnev. În al treilea rând, proclamarea contraculturii suna ca un suprem refuz al întregii arte burgheze. Fireşte, iarăşi nimic despre arta din regimurile comuniste. Libertăţile în numele cărora îşi ridicau vocea sutele de mii de hippies păreau a lipsi doar în Occidentul îmburghezit, nu şi în Răsăritul comunist. Şi nu se cerea liberalizarea doar a artei, ci şi a sexului şi a consumului de droguri. Marijuana făcea furori. Şi ce poţi să crezi când, primit cu urale de mulţimea strânsă pe terenul închiriat de un fermier în statul New York, în condiţii de o enormă promiscuitate, Arlo Guthrie, azi un republican cuminţit în vârstă de 62 de ani, afirma urbi et orbi că şi-a regăsit încrederea în individul uman?

Sunt naivităţi şi naivităţi. Cele ale gener