Dincolo de nenorocirea crizei, care a lovit mai dur sau mai cu milă numeroase ţări ale lumii, România are de înfruntat şi un handicap care n-are nici o legătură cu prăbuşirea economică mondială. El vine din noi şi nu poate fi tălmăcit doar prin cei 50 de ani de comunism.
Rădăcinile sunt mult mai vechi. Caligraful desăvârşit al acestei neputinţe este Caragiale. Nu un istoric, ci un scriitor. Miticismul românilor - viaţa sughiţată la un mic şi o bere, politica lui lasă-mă să te las şi a lui merge şi aşa, filosofia lui noi ne facem că muncim ei se fac că ne plătesc, toate acestea, înşirate la gâtul unei naţii, o sugrumă. Unii explică graniţa severă dintre Occidentul civilizat, disciplinat, rânduit fără cusur şi băltoaca noastră prin diferenţele de religie. Adică ortodoxismul este mai lejer. Pe Dumnezeul nostru ortodox îl mângâi pe barbă în bisericuţele-chivot şi-i promiţi că nu mai faci chiar dacă ştii că a doua zi o iei de la capăt cu relele. Cel catolic, suit în catedralele strivitoare, te urmăreşte cu o privire severă şi te pune la punct. Alţii spun că ni s-ar trage de la influenţele zonei. Ce să înveţi de la, să zicem, ruşi sau turci, cei care s-au tot întretăiat pe aici? Să fie aceasta explicaţia păguboasei noastre psihologii? Simţind că resursele interne de energie morală sunt epuizate, luminaţii vremii au adus la un moment dat în România un principe străin. Carol I a pus într-adevăr, cu statura lui de neamţ, ferm şi disciplinat, bazele României moderne. Dar cât de modernă e azi, doar Dumnezeu ştie!
Vii din lume şi te izbeşte ca un ciomag praful de acasă. Praful, nu neapărat cel care se aşterne pe pantofi, îţi sfredeleşte creierii. Ai mei au venit zilele trecute prin Serbia după un turneu european cu automobilul. Toate graniţele au fost trecute doar prin schimbul unor saluturi politicoase. Era trei noaptea când au întâlnit căscatul plictis