Indiferent de numărul funcţionarilor publici ce vor fi puşi pe liber - între cei 200 000 reclamaţi de Traian Băsescu şi cei vreo 8000 adunaţi cu trudă de miniştrii Guvernului Boc – problema rămâne aceeaşi: simpla eliminare a acestora din sistemul public nu rezolvă nimic! Ba, din contră, în absenţa salariilor din care se reţin taxe şi contribuţii sociale, vor trebui plătite alte ajutoare de şomaj sau compensaţii. Modul acesta de a privi criza şi de a-i imagina soluţii are efect pervers: fiecare tentativă de a economie va amplifica efectele negative ale crizei, care devine un soi de bulgăre de zăpadă de neoprit în alunecarea sa amplificată la vale.

Ceea ce fac inexperimentaţii noştri guvernanţi la ora actuală – cu scuza de a nu fi avut cum şi de unde să deprindă lecţiile unor experimente asemănătoare - este ca alarma la o catastrofă naturală ce poate produce mai multe victime decât catastrofa însăşi. Nu avem de-a face cu o politică lucidă şi coerentă anticriză, ci cu o agitaţie buimacă în care se încearcă să se mai salveze câte ceva. Este ca şi cum o societate comercială confruntată cu scăderea drastică a comenzilor - şi a producţiei, implicit - trece forţa de muncă disponibilizată în administraţie, umflând aparatul birocratic cu ce prisoseşte producţiei.

Ecuaţia de fond a momentului căreia guvernanţii nu reuşesc să-i găsească soluţia este cum să faci ca mecanismul să continue să funcţioneze, găsind pieţe de desfacere şi stimulând consumul. Banii de la FMI şi de prin alte părţi ar trebui îndrumaţi prioritar spre sprijinirea agenţilor economici şi spre crearea unui front de lucru necesar în zonele publice rămase decalate faţă de ansamblu. În orice criză există sectoare mai afectate şi sectoare mai puţin afectate. O evaluare corectă a zonelor care se pot dezvolta, ar conduce la dirijarea investiţiilor în acele direcţii. Şi acestea nu sunt greu de găsi