Ca să recompunem spaţiul public cu mai mulţi oameni de valoare, e nevoie să compunem publicuri pentru ei. Şcoala nu face asta, educaţia din familie nu reuşeşte nici ea. Mass-media îşi refuză sistematic rolul de educator. Şi atunci, cine şi în ce fel îşi poate asuma această muncă? Fără de care, orice altă muncă riscă să fie în zadar?
Spaţiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toţi vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conţinut şi, în general, fără sfârşit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alţii. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii şi pentru că nu au public.
Într-un interviu recent în Adevărul, Andrei Pleşu vorbea despre dificultatea, în România, a relaţiei între elita slujitoare şi publicul pe care ea ar trebui să-l slujească, dar care nu dă semne că ar avea nevoie de existenţa vreunei elite. Nu e dispus să îi recunoască acesteia valoarea intrinsecă, rolul de model şi utilitatea formativă.
E un fapt. Nu e vorba doar de elitele intelectuale, ci şi de cele medicale, didactice, de afaceri etc. Iniţiativele bune, lăudabile într-o ţară civilizată, aici fie reuşesc foarte greu, atât de greu încât reuşita abia dacă îi mai poate bucura pe iniţiatori, fie pur şi simplu eşuează. În principal, din cauză că nu găsesc adepţi. Cum îmi spunea de curând un prieten, medic de vârf, care a încercat o experienţă de inovare şi pionierat în specializarea lui, tragi, tragi, te zbaţi, te sacrifici, dar când te uiţi în spate şi vezi că nu vine nimeni, ba, dacă vine cineva, vine să te înjure, nu-ţi mai arde. Aşa că am renunţat.
Uneori, are de suferit nu numai elita în viaţă, ci şi cea care şi-a dat măsura
