Mii, de nu chiar zeci de mii de pagini despre Nicolae Ceauşescu au fost scrise de scriitorii din România din 1965 până în 1989. Sunt pagini de laudă şi proslăvire în versuri şi în proză, fie aceasta jurnalistică, poematică sau eseistică.
În contrast cu proporţiile acestei foarte bogate producţii şi cu numărul celor care au contribuit la realizarea ei, sunt însă foarte puţini scriitorii care în cei aproape 20 de ani trecuţi de la răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere şi-au consemnat şi, desigur, publicat amintirile cu şi despre el.
Ceauşescu este de aceea o absenţă şocantă în memorialistica scriitorilor din România. Ca personaj cât de cât conturat, el apare doar în rememorările unor foşti demnitari. În mod bizar, puţinii scriitori care l-au evocat totuşi mai stăruitor (Nicolae Breban, Norman Manea) au fost mai înclinaţi să-l proiecteze în abstracţii sau reprezentări figurate decât să-i dea concreteţe, "carne epică". Dacă însă Norman Manea nu l-a văzut pe Ceauşescu decât la televizor, iar Nicolae Breban îl va fi întâlnit doar de câteva ori şi numai la prilejuri oficiale în cei doi ani şi ceva cât a durat aventura lui în lumea puterii politice, nici fostul înalt activist Dumitru Popescu, de asemenea jurnalist şi prozator, nu procedează altfel.
Cu toate că s-a aflat în preajma lui Nicolae Ceauşescu pe toată durata regimului acestuia, inclusiv în ultimele 24 de ore de putere, tot eseistic şi speculativ îl tratează şi el în memoriile sale, ca şi cum nu prea l-ar fi văzut în carne şi oase. Pentru scriitorii din România, Ceauşescu nu este, când totuşi există în scrierile lor despre perioada istorică încheiată în decembrie 1989, decât aproape exclusiv o "idee", un "concept", o reprezentare fantomatică, aproape impersonală. Alteori, de fapt rareori - mai ales în ce s-a scris îndată după execuţie (Titus Popo
