Anunţata mărire a pensiilor cu 2% în buza campaniei pentru Cotroceni mi se pare una din cele mai mari obrăznicii politice puse la cale de un executiv postcomunist. Minţile aşezate ale neamului spun că, pentru a avea măcar siguranţa că nu speriem criza agitând săbiuţe de lemn, ar fi sosit vremea acţiunii pentru adevăratele competenţe, în special acelea din aria economico-financiară. Aceşti tehnocraţi există, fac parte din board-ul unor multinaţionale, au studii temeinice la facultăţi de elită din străinătate, sunt curaţi şi educaţi.

Le lipseşte însă ceva indispensabil pentru recuperarea unei economii româneşti în rătăcire: nu pot gândi şi acţiona într-o gamă politică. Ei sunt doar manageri. Daţi-le pe mână fabrici de ciment, oleoducte, mamuţi industriali şi vor face profit. Ştiu când şi cu cât să vândă şi să cumpere. N-au insomnii cu personalul. Angajează şi trimit în şomaj în ritmul dictat de atingerea unor performanţe economice.

Noi suntem români şi lipsa lor de logică politică îi postează în atemporalitate, ei nu sunt contemporanii crizei oficiale, nu pot fi şi excelenţi manageri şi subordonaţii mesajelor primite pe linie de partid.

Dacă premierul Emil Boc  n-ar avea doar iniţiative, ci şi puţină inspiraţie, ar trebui doar să copieze un model aflat la îndemână, eficient şi parte din economia românească: e vorba de sectorul privat. Acolo unde criza a fost întâmpinată cu motoarele turate încă de pe la începutul anului, iar numărul de disponibilizări l-a depăşit pe acela din sistemul de stat. Acolo unde şefii muncesc din greu pentru că, dacă nu produc eficienţă, îi zboară patronul de nu se văd.

Acolo unde îţi rişti slujba dacă-ţi angajezi nepotul doar pentru că te-a rugat unchiul. A avut loc vreo mişcare sindicală memorabilă în economia privată după primele insinuări ale crizei? Niciuna, cu excepţia unor mărunte