Piloţii îi privesc ca pe nişte ciudaţi - nu înţeleg de ce-şi doresc unii să se arunce în gol de la mii de metri. Paraşutiştii simt însă că fiecare nouă lansare este o redescoperire a propriilor limite. Paraşutiştii se pregătesc ani de zile pentru a savura câteva minute de zbor în singurătate printre curenţii de aer. Click aici pentru FOTOGALERIE! Alături de cei zece elevi şi de instructorul lor, Tatiana Poponea, încolonaţi ca la armată, urcăm în avionul biplan AN2 care avea să ne urce la 1.200 de metri, deasupra Aerodromului Strejnic (Ploieşti). Ne ocupăm locurile şi aşteptăm ca aeronava să se desprindă de sol. Pe feţele paraşutiştilor-juniori se citeşte nerăbdarea. Îşi zâmbesc discret şi se ţin de poante. În picioare, instructorul lor păstrează o mină serioasă. Glumele vor înceta în scurt timp.

Imediat ce piloţii aşază măgăoaia de avion în poziţie de decolare şi turează motorul, elevii izbucnesc: „hep! hep! hep! hep! hep!”. Un strigăt care se intensifică pe măsură ce ne ridicăm în aer şi se potoleşte apoi, ceva mai sus, înainte de a ajunge la destinaţie.

Crispaţi în avion, fericiţi în aer

Pe măsură ce ne înălţăm, zâmbetele tinerilor dispar lăsând locul încruntărilor date de concentrare şi de încordarea muşchilor. Alături, un puşti de 16 ani se uită în gol. E la al patrulea salt şi îi este „puţin“ frică. Nu transpiră, ci pare proiectat într-o altă lume. În faţă, un alt tânăr spune că simte deja „un nod în gât“. Chipul i se schimonoseşte pe măsură ce colegul de lângă el încearcă să-l liniştească. O puştoaică tot de 16 ani radiază de fericire privind prin hublou.

Când instructoarea deschide uşa aeronavei pentru a cerceta altitudinea şi condiţiile, tinerii paraşutişti amuţesc instantaneu. Câteva clipe mai târziu, fiecare primeşte câte un număr, să nu se arunce la întâmplare.

Paraşutişti-juniori ec