În ultimii doi ani, sindicatele au luptat alături de criză, revendicând majorări salariale chiar dacă nu erau bani.

În această dificilă perioadă de criză economică, în care încasările fiscale sunt în declin, guvernul a fost nevoit să ceară sacrificii de la angajaţii săi în schimbul păstrării locurilor de muncă, aproape împotriva logicii unui an electoral. Ideea concediului fără plată, apărută, probabil, la sugestia Fondului Monetar Internaţional, este o soluţie de avarie exersată deja atât în alte ţări, cât şi în spaţiul afacerilor private din România. Este în esenţă o temporizare a jocului în aşteptarea unor pase favorabile.

Chestiunea a supraîncărcat agenda sindicatelor, care au deja parte de o activitate febrilă în acest an. Ele militează pentru păstrarea locurilor de muncă ale membrilor de sindicat, cer mărirea salariului minim şi cenzurează proiectul legii unice a salarizării. În ultimii doi ani sindicatele au luptat alături de criză, revendicând majorări salariale chiar dacă nu erau bani. Nu poţi însă reproşa liderilor sindicali că n-au mirosit criza din timp, de vreme ce Cabinetul Tăriceanu alcătuia un buget aiuritor pentru acest an, care se sprijinea pe o creştere cu 6% a economiei româneşti şi anticipa un curs mediu de 3,55 lei pentru un euro!

Poţi însă reproşa unor lideri sindicali faptul că s-au aşezat la masa negocierilor şi din raţiuni politice. Ei au devenit un cor antic plasat în spatele politicienilor care promiteau salarii mari, fără să-i intereseze de unde vor fi plătite. În ultimii patru ani şi jumătate, salariile angajaţilor statului au crescut puternic, mult peste inflaţie, sfidând elementul-cheie al majorărilor salariale, productivitatea muncii. În acest interval, salariul mediu al unui funcţionar public a crescut de 2,36 de ori. Dacă, în decembrie 2005, un funcţionar public primea un salariu mediu net de 848 de lei, în vara