După douăzeci de ani de cârpeală, educaţia ar fi meritat o dezbatere intelectuală, o confruntare de idei şi viziuni, nu o lamentabilă ciorovăială politicianistă axată în principal pe subminarea proiectelor Comisiei Miclea, în scopul de a-l boicota pe Traian Băsescu. Prinsă la mijloc între diletantismul unui ministru care a încropit pe genunchi un proiect în care triumfa viziunea contabilicească a cantităţii în detrimentul calităţii, care dă satisfacţie intereselor de clan şi presiunilor sindicatelor, vestite pentru apetenţa nereformistă, şi demonstraţia tardivă de forţă a PD-L, educaţia a devenit subiectul unei telenovele de categoria C. În loc de discuţii argumentate şi de fond, de reformă radicală, ni se propune un troc politic menit, potrivit cutumei autohtone, să împace şi capra, şi varza. Adică, o nouă şi măreaţă cârpeală.

Diferenţele de înţelegere şi viziune, de soluţii avansate, dintre Codul Andronescu şi „legile Miclea“ sunt de substanţă, încât un amalgam între cele două nu ar face decât să mărească haosul şi să adâncească prăbuşirea generală a educaţiei. Analizând, deocamdată, comparativ doar propunerile pentru preuniversitar, te întrebi cum s-ar putea armoniza concepţia centralistă, cultivarea lipsei de performanţă la nivel de elev şi profesor sau înţepenirea în proiect a curriculei, cu cele avansate de Miclea. Există a treia cale între examenul de admitere la liceu, propus de Miclea, şi repartiţia computerizată a lui Andronescu, între descentralizarea curriculei şi a managementului şcolar şi supremaţia ministerului, sau între necesitatea evaluării performanţelor profesorului în pandant cu salarizarea şi definitivarea pe post şi strategia Andronescu de menţinere a statu-quo-ului? Chiar dacă soluţii ar putea să existe, ele nu apar în niciun caz în talk-show-uri manipulate politic, ci doar în discuţii între specialişti de ambele părţi.

De ce nu