Se ştie de ceva vreme importanţa ştiinţei pentru sport.

Medicina sportivă are deja tradiţie. Pregătirea specifică se face pe baza unor metode verificate. Controalele antidoping s-au generalizat. Nutriţionistul e o prezenţă indispensabilă. Şi aşa mai departe. E o idee banală că nivelul performanţelor a crescut tocmai ca urmare a aplicaţiilor ştiinţifice în toate ramurile sportive şi în viaţa sportivă.

Iată însă că unele cercetări recente, care n-au plecat de la sport, dar au ajuns şi la el, dau totul peste cap şi îi prevăd o soartă ingrată: unii biologi şi antropologi afirmă că, încă de acum două decenii, corpul uman şi-ar fi atins limita biologică şi că performanţele nu vor mai progresa. Citeam un comentariu pe această temă doar la câteva zile de la încheierea Mondialelor de nataţie la care, se ştie, fuseseră bătute mai multe recorduri decât la oricare ediţie. M-am gândit o clipă că savanţii sunt şi ei în căutare de senzaţional. Mi-a venit în minte Bolt, cu extraordinara lui capacitate de a alerga pe ploaie şi cu vântul în faţă mai repede decât se alerga ieri pe vreme bună. Şi Phelps, care n-a avut nevoie de noul costum ca să ia cinci titluri, după cele opt de la Olimpiadă, majoritatea cu noi recorduri. Mi-am amintit şi de declaraţia lui Lance Armstrong, după ce a reuşit, la 37 de ani şi trei de întrerupere, să ocupe un loc pe podiumul Turului Franţei, că va reveni la ediţia viitoare pregătit mai bine, conştient de greşelile făcute, nu în Tur, ci în pregătirea de anul acesta. Şi cum să-i crezi pe savanţii care cântă sfârşitul competiţiei sportive prin neputinţa de a stabili recorduri, când faci socoteala timpului scurs între acel 10,2 pe suta de metri al lui Owens şi coborârea sub 10 secunde şi îl compari cu timpul mult mai scurt de care are nevoie azi Usain Bolt ca să treacă de bariera lui 9,6? În tinereţea mea se înota suta de metri liber în mai