…avem o apetenta pentru hiperbole. Vedem enorm si simtim monstruos. De cateva zile dezbaterea despre Educatie a capatat o noua coloratura: batalia nu se mai da intre proiectul Andronescu si proiectul Miclea, ci intre partizanii statului si inamicii acestuia. S-a ajuns sa se vorbeasca despre stalinism, stat maximalist, Ceausescu si inviorarea obligatorie de dimineata, etc

Tare mi-e teama ca astfel formulata, intreaga dezbatere intra pe o panta total gresita, de unde se poate cu usurinta transforma intr-o avalansa periculoasa. Obsedati cum suntem cu o dreapta “de manual”, am ajuns sa-i cerem statului sa-si ia labele de pe Educatie, ca si cum asa ceva ar fi macar posibil. E aceeasi greseala pe care o fac partizanii “pietei libere”, a “mainii invizibile” a pietii. (A propos, intru aducere a-minte, scopul final al comunismului era tocmai disparitia statului.)

Sa ne intelegem: asa ceva nu exista. Adam Smith – creatorul “mainii invizibile” nu si-a impins niciodata metafora atat de departe pe cat o fac libertarienii de astazi (cu tot riscul de a-mi irita o puzderie de amici, libertarienii sunt un soi de comunisti intorsi pe dos:). Daca vreti, pentru Smith, “mana invizibila” e miscata de un corp cat se poate de vizibil – cel al statului: el stabileste tarife de import si export, legi anti-monopol, impozit pe profit, etc.

In cazul educatiei, lucrurile stau asemanator, insa la o miza muuult mai mare. In acest domeniu “a nu face nimic” e tot o politica de stat. Mai mult, un stat care nu are ca punct principal pe agenda sa educatia propriilor cetateni nici nu merita numit stat (vezi grecii). Problema nu e asadar “cat stat” ci “ce fel”? De implicat intr-un fel sau altul statul se implica – si e normal sa o faca (dupa cum e normal sa se implice in domeniul sanitar, politie, armata, posta, pompieri, drumuri, etc) “Cum”, nu “daca”, statul educa cetatenii ar trebu