Pentru mulţi, istoria cinematografului românesc începe în 1912, o dată cu ieşirea pe ecrane a filmului „Independenţa României”, în regia tânărului Grigore Brezeanu, mai ales după ce grandioasa „epopee” a realizării acestei prime reuşite autohtone a fost exemplar recreată în filmul lui Nae Caranfil, „Restul e tăcere” (2008).

Nu era singura încercare a artiştilor români în noul mijloc de expresie inventat de Fraţii Lumiere în 1895 şi adus chiar în acelaşi an pe Calea Victoriei, străvechiul Pod al Mogoşoaiei, din Bucureşti, pentru distracţia „Miticilor” şi a „Ziţelor” dornici de senzaţii tari şi la modă. Iniţial socotit o distracţie de bâlci, care va suscita un interes trecător, noua invenţie şi-a dovedit foarte repede importanţa şi unicitatea sa în calitate de „martor al timpului”, precum şi, la fel de repede, valenţele artistice, o dată cu primul „magician” al cinema-ului, Georges Melies, şi, mai târziu, cu pionierul limbajului noii arte, americanul David Wark Griffith.

Românii nu s-au lăsat mai prejos şi au încercat, la rândul lor, să exploateze posibilităţile noii tehnici, însă „Independenţa României” este o veritabilă superproducţie pentru standardele vremii respective, o desfăşurare grandioasă care face din film prima reuşită notabilă din cinematografia românească. Este şi părerea criticului şi istoricului de cinema Ioan Lazăr, aflat la a 12-a carte de specialitate: „Filmele etalon ale cinematografiei româneşti (1897-2008)”, apărută recent la Editura Felix Film. Fidel demersului care-i structurează vastul material, istoricul mai selectează, anterior „Independenţei României” („etalon al modului de (super)producţie, etalon al structurării privirii spectatorului”), doar „Vederile româneşti” (1897) de Paul Menu („primele filmări – 10 mai 1897”) şi un film al neurologului Gheorghe Marinescu, din 1897 („primul film ştiinţific”).

Puţin