Teoriile autohtone despre rating nu sunt decât o scuză pentru lipsa de imaginaţie şi pentru netrebnicie. Am descoperit întâmplător, pe programul întâi al televiziunii naţionale, un serial sud-coreean: „Giuvaierul palatului“. După numai câteva minute, mi s-a părut că sunt invitat pe altă planetă: o planetă a discreţiei, a rigorii, a bunului-gust şi a farmecului inefabil. Totul era limpede, fără ca nimic să fie explicit. Dragostea nu se exprima nici în discursuri lăcrămoase, nici în eroticale trepidante, acţiunea era distinctă de orice agitaţie, suspansul n-avea nevoie de violenţă, cruzime sângeroasă sau fineţuri enigmatice.
Actorii, mai ales Lee Young Ae, interpreta rolului principal, sunt, aproape toţi, nişte specialişti ai semitonurilor: lucrează cu surâsuri pasagere, priviri abia observabile, gesturi minimale. Expresivitatea e la antipodul ostentaţiei. Povestea este abundent instructivă, dar nu cade niciodată în dăscăleală documentară. E vorba de istoria coreeană din vremea dinastiei Joseon (sec. 16), de Dae Jang Geum, personaj legendar al epocii, cea dintâi şi – până azi – singura femeie-medic a Casei Regale, de bucătăria asiatică tradiţională, de ritualuri, coduri, simboluri şi înţelesuri ascunse.
Scenariul e palpitant şi, mai ales, insolit: misterul unei reţete culinare, îndemânarea de a găti când ţi-ai pierdut sensibilitatea palatală, ştiinţa dozajului optim al mirodeniilor, buna administrare a talentului prin refuzul furor-ului competitiv, toate acestea şi altele asemenea reuşesc să fie mai pasionante decât urmăririle pe autostradă, decât bătăile de cartier sau decât încolţirea unui criminal în serie.
Nu lipsesc intrigile de palat, invidiile de breaslă, idilele sau tentativele de asasinat. Dar ele sunt rezolvate mai curând coregrafic, în câteva tuşe acuarelate, dincolo de orice abuz isteric, de orice scrâşnire a dinţil
