Gili Mocanu pictează, scrie şi compune muzică fără nicio intenţie de adecvare la cererile criticii sau ale publicului, primind în acelaşi timp aprobarea ambelor părţi. Artistul s-a întors recent din Düsseldorf, Germania, unde a beneficiat de o rezidenţă de creaţie obţinută prin intermediul Institutului Cultural Român. Gili Mocanu apreciază că spaţiul balcanic, prin opoziţie faţă de cel germanic, îi este cel mai favorabil creaţiei.
Cum ai primit rezidenţa de creaţie pentru Düsseldorf?
Ea se primeşte aplicând la ICR printr-un dosar. ICR şi Institutul Cultural din Düsseldorf fac un schimb cultural. Un artist de aici pleacă acolo şi unul din Düsseldorf e găzduit la Mogoşoaia.
Cum te-ai simţit în mediul artistic din Düsseldorf? Ţi-ar plăcea să trăieşti acolo?
Nu, nu mi-ar plăcea. Acolo, poate e interesant să ai o carieră artistică sau lucruri de genul ăsta care chiar nu mă interesează. În Germania, lucrurile s–au mercantilizat foarte tare, de fapt, în general în arta occidentală, s-au secularizat, şi atunci artistul este un alergător, pur şi simplu, care profită de nişte date pe care le-a prins. Dar artiştii preocupaţi doar de adevăruri nu au ce să caute într-un spaţiu atât de aseptic şi deja atât de consumat de aceste intenţii.
Ce provocări intervin pentru astfel de artişti?
La nivel de tensiune artistică. Să-ţi pui problema pur şi simplu să creezi, în Düsseldorf, mi se pare destul de delicat, cel puţin pentru un latin sau pentru un om venit din tipul ăsta de spaţiu. E o atmosferă foarte cuminte, lucrurile sunt foarte domesticite.
În România se întâmplă să se întâlnească două situaţii de artist: cei veniţi din sud, de la mare să spunem, şi cei transilvăneni. În timp ce artiştii transilvăneni sunt decepţionant de cuminţi în ceea ce priveşte primirea temei pe care
