Comparaţia este poate cel mai relevant exerciţiu de discurs politic. O comparaţie îţi poate spune uneori mai multe despre gîndurile unui emiţător de idei, decît un întreg volum. Iată-l, de pildă, pe emiţătorul de idei Mitică Dragomir. Cînd DNA s-a decis să ancheteze genţile cu bani de prin fotbalul românesc, Mitică Dragomir a emis această magistrală comparaţie: "Mie îmi era mai bine pe vremea lui Stalin, acum e stat poliţienesc". Am ciulit urechile cînd am auzit-o pentru că se plia pe o idee mai veche a mea pe care am abandonat-o: Stalin în imaginarul TV românesc. Tam-nesam, diverşi tipi şi tipe de la televizor cred cu toată tăria că ei trăiesc în plin stalinism. Vezi bine, aşa îşi imaginează ei că făcea şi Stalin: tu, cetăţean sovietic, te duci la televizor, zici că tătuca e criminal şi că NKVD face poliţie politică, după care procurorii te invită politicos la audieri pentru că n-ai plătit taxele la stat, dar dacă nu poţi să vii, aduci hîrtie de la avocat şi amîni înfăţişarea. Da, exact aşa era în vremea lui Stalin. Cum ziceam, am abandonat ideea din lipsă de timp, nu de clienţi, dar o vînd bucuros cuiva preocupat de comparaţii zevzece.

Ştiu exact şi cînd mi-a venit ideea asta cu Stalin. Un alt gînditor politic magistral, Ion Iliescu adică, a spus la un moment că legea lustraţiei înseamnă "un stalinism întors pe dos". Pesemne aşa ştie Ion Iliescu că se proceda pe vremea lui Stalin: după o viaţă de trăit bine în nomenclatură, după aproape două decenii de condus în democraţie, vine o lege care te invită politicos să ieşi la pensie din politică, să faci afaceri, să-ţi scrii memoriile sau doar să-ţi consumi liniştit pensia de 20 de ori mai mare decît a agricultorilor. Exact aşa au fost lustrate şi cele circa 1,5 milioane de victime ale represiunii staliniste din 1937-1938 (deşi unele surse răuvoitoare, dar documentate, spun că au fost împuşcate, în ritm de 10