„M-aş apuca de graffiti doar pentru asta. Pentru feeling. E extraordinar! Deci chiar a fost ceva… ceva în afara noastră… ceva în aerosolul pe care îl respiram… dacă pînă şi un „spectator“ a putut simţi asta. Nu-mi dau seama de ce a fost mai intens ca de obicei. Să dai singur şi totuşi cu atîţia oameni în acelaşi timp. Sau poate e ca atunci cînd ai stat închis timp de luni de zile într-o încăpere, la lumina electrică, şi cînd ieşi în sfîrşit, aerul ţi se pare aşa de tare, lumina e atît de puternică, încît te ameţesc. Sau poate pentru că acum n-am opus nici un fel de rezistenţă. ş…ţ Simt nevoia fizică de aerosol, de vopsea, de forme şi culori pe perete… cît mai curînd. ş…ţ Senzaţia de după şase ore de dat continuu cu spray-ul pe perete. E ca atunci cînd înoţi ţînîndu-ţi capul sub apă sau ca atunci cînd faci scufundări. Cîteva secunde în care îţi ţii respiraţia, sub presiune, pînă ţi se limpezesc creierii. Şi cînd ieşi la suprafaţă, o oarecare ameţeală, lumea din jur îşi pierde din contur, din importanţă. Eşti doar cu tine, într-un moment de luciditate albă, ameţitoare.“ Mai întîi a fost Graffiti files, cartea unor puşti cu vîrste între 14 şi 18 ani, care deschidea una dintre lumile pe care le credeam pentru totdeauna interzise. Street art-ul şi graffiti-ul au fost, de la început, forme de expresie neînţelese, ignorate sau desfiinţate fie ca vandalism, fie ca încercare de afirmare a unor artişti altfel necunoscuţi şi frustraţi.

Vocea neauzită a oraşului În realitate, un graffer, atunci cînd scrie pe ziduri, nu aşteaptă să fie descoperit, să se mute de pe stradă între pereţii unei galerii. Graffiti-ul – şi orice artă desfăşurată într-un spaţiu public – este una dintre cele mai oneste moduri de a deveni artist. Costurile sale nu sînt nesemnificative, însă pot fi suportate de tineri, nu este nevoie de o pregătire specializată, iar accesul publicului nu